"Emoţia şi visul ne luminează şi ne încălzesc ca torţele noaptea"

(Dan Perşa)

Dintre prozatorii momentului, Dan Perşa este omul capabil să dăruiască experienţe de lectură ce te lasă marcat. Pare de domeniul incredibilului testarea limitelor limbajului şi capacitatea de a hrăni umanitatea cititorilor săi. Ultima sa apariţie editorială (Arca, TipoMoldova, 2012) surprinde prin forţa imaginaţiei şi a spiritului ce aduc la suprafaţă adevăruri despre viaţa lăuntrică a fiinţei umane. Arca ne propune o lărgire a umanului, prin apelarea la visare şi la închipuire, ca o salvaredinapocalipsalumii exterioare,căci "omul trăieşte adevărata sa viaţă în interiorul său." Arca este un roman construit vizionar, pe opoziţia dintre lumea umană lăuntrică şi lumea concretă, una simbolizând Paradisul, cealaltă Apocalipsa.

O arcă reprezintă nu numai "un vas de salvare", ci şi un recipient sacru. Recipientul sacru conţine cele mai valoroase obiecte dintr-un templu, reprezentări dedicate unei zeităţi. Când sanctuarele erau ameninţate cu distrugerea, o arcă şi comorile ei erau transportate într-un loc sigur. Din această perspectivă, arca lui Dan Perşa conţine comorile sufletului. Atunci când "apocalipsa"istorieile ameninţă cu focul distrugerii şi al degradării morale, ele sunt puse la loc sigur. Vin din conştiinţa scriitorului şi sunt dăruite conştiinţei omului, a neamului său, scoase la iveală prin forţa imaginaţiei, prin puterea de a visa cu ochii deschişi la o altă lume, una ideală, pură, o lume a visătorilor.

Arca este un roman fin, care îşi arde forţa în taină, într-o lume ascunsă, interioară, fantastică, liberă şi luminoasă. Acţiunea pare la vedere, dar de fapt este tăinuită în profunzimile cărţii. Încă de la început te întrebi în ce timp se desfăşoară evenimentele romanului, deoarece descoperi că, după 37 de pagini în care erai convins că totul se petrece în prima jumătate a secolului al XIX-lea, "colonelul cercetă de nu sunt microfoane" şiînţelegi că tocmai ai intrat într-un refugiu atemporal, unde totul este posibil, unde prezentul se amestecă cu viitorul. Dan Perşa păşeşte astfel, în felul său discret, către ceea ce poate fi numită "o viziune cosmică", căci acţiunease petrece "pe coclaurile universului", unde informaţia se amestecă într-un timp interior, ce nu respectă legile cronologiei.

Firul narativ principal promovează ideea mântuirii prin visare cu ochii deschişi, o visare conştientă, prin care oamenii îşi creează o lume ideală. Arca este o carte despre visul de a schimba realitatea în care trăieşti, o călătorie în căutarea unei lumi noi, a împlinirii, un exerciţiu al libertăţii, căci "libertatea nu există între oameni. Ea nu se află decât în interiorul nostru". De ce o arcă? Pentru că "arca este vasul salvării, a salvat omenirea, de ce nu i-ar salva şi pe români... da, va face voia mărimilor ţării, dar o va face cum ştie el, nu prin război şi fapte crude... ci prin reveriişi fantezie".

Romanul începe cu "Fuga din Scăeni", locul războiului, al apocalipsei şi prezintă cele două lumi în care se desfăşoară acţiunea, lumea interioara cu o posibilă "spuză de flori, noian de levănţică, liliac, iasomie şi bujori" şi lumea exterioară, cea lovită de evenimentele istoriei, plină de "şerpi cu ochi fosforescenţi care vor lua locul poporului... năpârci... varani... dragoni... şi toţi ceilalţi monştri ce rămân în urma unei conflagraţii" şi "cum să mai simţi miros de violete, pansele şi lalele, ce-şi răspândeau miresmele înainte... doar iz de praf de puşcă trăgeai acum pe nări... un fel de flori de mucegai şi ploşniţe pisate de picioare împuţite". E atât de uşor să recunoşti în această viziune lumea românească din ultima sută de ani, dar lumea în general, secolul al XX-lea cu holocaustul, lagărele de exterminare, Gulagul - deseori năvălite în visele conului Manolache, ca nişte... amintiri din viitor.

Misiunea coloneluluiVărzaru este să găsească o salvare pentru demnitarii ce pregătesc o lovitură de stat, în caz că încercarea lor va suferi un eşec. Contextul istoric al romanului ne duce cu gândul la Revoluţia din decembrie. Soluţia lui Vărzaru este să construiască o arcă.Ea ni se înfăţişează ca o revoluţie visată. Schimbarea vine din interior, acesta este mesajul pe care autorul vrea să îl transmită demnitarilor, pentru care se construieşte arca; colonelul Vărzaruşi-a creionat tinereţea în oglinda sa spirituală "luă un creion negru... desenă chiar în livada casei sale, o arcă. Privi în jur. Pe servantă se afla o oglindă... îşi privi îndelung chipul... cu creionul îşi înnegri sprâncenele stufoase şi mustaţa... un chip bătrân, cu sprâncene şi mustăţi de tânăr".

Arca este construită de oamenicuraţi la suflet, din lemn de cireş - simbol alpurităţiişi frumuseţii, al iubirii, dar şi al efemerităţii vieţii umane -"mirosul lemnului... din care era construită arca... s-a răspândit asupra Bucureştiului... adulmecau oamenii în vânt corăbii... poate oamenii mai vrednici din viitor... vor face din capitala ţării un port... oraş al luminilor şi al sirenelor auzite din beznă pe timpul nopţii", aluzie la lumina interioară şi la schimbarea la care visează autorul pentru ţara sa - "mirosul de lemn cojitpreschimba lumea într-un vis".

Schimbarea la faţă a României se poate petrece când oamenii vor redescoperi limbajul primordial, limbaj în care este adusă vestea mântuirii de către ciobanul Petrache: "atunci colonelul observă că la picioarele ciobanului creşte o grădină de flori plăpândeşi între cele mai înalte erau margaretele ce priveau cu ochi curioşi, cu gene lungi, în jur, sfielnic".

Arca, schimbareadorită pentru poporul român, este visul măreţ al spiritelor libere, simbolizat prin oul de vultur pe care dulgherul Petre îl găseşte "în hoinăreala sa prin lume" şi pe care îl cloceşte pentru a face din visul libertăţii propriul său copil- "a ieşit din ou un pui de vultur tare stângaci, abia se ţinea pe picioare... îl hrăni cu greieri, râme şi furnici, la început, dar cu cât vulturul creştea, mânca tot mai multşi creştea împreună cu arca", iată o reţetă pe care o oferă Dan Perşa cititorului, despre cum să-şi hrănească libertatea care îi va aduce schimbarea.

Personajeledin această povestire "zboară şi ţâşnesc spre cer" sau merg pe ape "din nufăr în nufăr" ducând cititorul într-o călătorie care îşiare punctul de plecare în interiorul uman, dar al cărei capăt nu-l zărim încă, finalul romanului lăsându-ne în libertatea visului.

Un roman despre libertate pe care însă poporul român nu o înţelege, oamenii se agaţă de arca care fusese construită pentru demnitarii care trebuiau să salveze ţaraşi care a pornit încetişor spre Bucureştişi, deşi repetau în neştire cuvintele libertăţii, acestea"nu aveau vreun înţeles pentru ei".

Deoarece ocurenţele simbolice construiesc romanele lui Dan Perşa, ele sunt cele de interpretat pentru a găsi adevăratele înţelesuri vehiculate de carte. Convergenţa simbolică e de găsit în aceea că, după constrângerea de-a construi arca, oamenii se eliberează. Petre zboară în spatele vulturului său. Un triumf al spiritului liber. Petrache se desprinde din rădăcinile ce l-au imobilizat vremelnic. Nicolae-Anton fuge cu Zelda în ostrovul construit de Vărzaru, făcând să triumfe iubirea. Însuşi Vărzaru a lucrat pe două planuri. Pe cel lumesc, la Apocalipsă, situaţie prezentată mai ales în Vestitorul. Acest colonel, care în Vestitorul era, în opinia lui O. Soviany, "alter ego al diavolului", îşi schimbă înfăţişarea. Deşi păstrează unele dintre atributele ce l-au făcut urât şi lucrează încă pentru "mărimile ţării", lucrarea sa va avea un efect secund neaşteptat: "- Bă, nu pentru voi am făcut revoluţia, le strigă colonelul Vărzaru de jos şi-l podidi un râs, un râs nervos. (...) Dar nu-i păsa colonelului... ba chiar se bucura, mare va fi uimirea domnilor când vor vedea că arca lor e plină de mojici care le fac de sus, de la ferestrele arcei şi cocoţaţi pe punte şi agăţaţi de balustrade... semne cu batistele lor încropite din obiele"... Efectul neaşteptat este eliberarea "poporului". Aşa încât, dacă Vestitorul era romanul anilor de comunism, Arca este romanul revoluţiei din decembrie. Nu un roman ostentativ, ci utilizând cele mai fine unelte artistice şi uzând de cele ce fac din veci arta adevărată: metafora, simbolul, parabola... Mai mult, Vărzaru va lucra, în paralel cu munca la construirea arcei (fapt lumesc), la împlinirea în fericire a feciorului său Nicolae-Anton (act de dragoste paternă, de dragoste umană). Dar o va face tot în stilul său, de care nu se poate dezminţi până în ultimul ceas, în pofida intenţiilor nobile: Zelda va fi răpită. Ce nu ne spune autorul, este dacă a fost în asentimentul femeii să plece cu Nicolae-Anton în ostrov. Dar anume nu o spune: uneori, o samavolnicie poate duce la un final fericit. Zelda probabil îl iubea pe Nicolae-Anton. Este, de fapt, şi înţelesul poveştii întregi, adică a poveştii Revoluţiei române. O samavolnicie a securităţii ce-a orchestrat evenimentele, dar ne-a adus libertatea. Şi poporul iubeşte libertatea. E cu numele ei pe buze, îi repetă cuvintele, deşi cam în neştire. Au ocupat arca, dar fără să înţeleagă darul libertăţii. Au ocupat-o fără să ştie s-o conducă, deloc preocupaţi s-o guverneze. Să-i ducă doar, încotro va bate vântul. O libertate greu câştigată, uşor pierdută - dacă te laşi în voia ei.

Este aici o parte din câte ne spune Dan Perşa prin romanul său. Ce ne comunică? Dacă în faţetele ei istorice şi politice, lumea noastră este apocaliptică (apocaliptic are la Dan Perşa sensul de greu locuibil, greu suportabil, puţin propice existenţei - "apocalipsă perpetuă", după cum remarca Nicolae Bârna), partea ei umană, legată de lăuntrul nostru, unde sălăşluiesc visul, iubirea, nobleţea sufletească, dă câştig de cauză omului. Printre lagăre de exterminare, conflagraţii, "revoluţii", crime împotriva umanităţii - oamenii merg înainte, tocmai pentru că au lumea lor interioară ce-i salvează de la distrugere. Romanul Arca nu mai are nimic de a face cu romanele apocaliptice ale anilor 90. Este, dimpotrivă, ca o ieşire din "criza apocalipselor". Este ieşirea la lumină, descoperirea limanului. Descoperirea puterii de regenerare a omenirii. A şansei ei de a dăinui.

Dacă romanul "Arca" ar fi fost scris şi publicat în perioada comunistă, critica l-ar fi catalogat drept "roman esopic". Publicat însă în 2012, nu se poate spune despre el că este "ultimul roman politic esopic al literaturii române" (făcând un arc peste timp cu "primul", considerat a fi cel al Monicăi Lovescu, scris în franceză în 1955 şi publicat pentru prima oară într-o traducere, cea în limba română, la Humanitas în 2007). E limpede că în 2012 Dan Perşa nu mai avea nevoie de strategii sibilinice pentru a comunica prin literatură cu cititorii săi, într-o perioadă în care orice se poate spune pe şleau - şi chiar se spune, până la abuz. Ceea ce înseamnă că el a ales această cale cu intenţii bine calculate. Pe de o parte, impresia mea este că romancierul a vrut să facă o legătură cu literatura şi cu viaţa oamenilor din vremea comunismului, căutând să sugereze că literatura de astăzi şi existenţa noastră actuală sunt în continuitate cu cele de atunci. Felul în care arată literatura (altfel spus structurile noastre mentale) şi viaţa noastră are nişte rădăcini în felul cum a fost nevoită să arate literatura şi viaţa oamenilor în comunism. Marasmul social, minciuna politică, incapacitatea regăsirii de sine a oamenilor, deriva umanului - toate îşi au sorgintea în acele vremuri, în acel lagăr al dictaturii comuniste. Pe de altă parte, am impresia că romanul nu este cu adevărat sibilinic, ci esopicul forţează aici metafore extinse, pentru a fi condus către parabolă. De altfel, parabola este procedeul predilect al lui Dan Perşa. Îl regăsim cu uşurinţă şi în alte romane ale sale. Şi totuşi, în "Arca" pare să fie mai mult de atât. Strategia sibilinic-metaforică pare urmată pentru că, prin ea, autorul reuşeşte să dea relief conţinutului uman al omului şi să vorbească despre umanitatea noastră şi despre traumele noastre sufleteşti, ceea ce nu i-ar fi reuşit într-un roman scris "pe şleau", ce s-ar fi împotmolit în factice. Văd aşadar în "Arca" nu doar o impresionantă interogaţie asupra (şi relevare a) existenţei şi a istoriei noastre recente (dar şi a celor universale, pentru că visele conului Manolache sunt bântuite de holocaust şi conflagraţiile secolului XX, care şi-au imprimat în noi ororile şi ne-au făcut să fim ceea ce suntem astăzi), ci şi o profundă realizare estetică, a cărei dimensiune este, pentru cititori, mai degrabă intuibilă decât conştientizabilă deocamdată.