Blog

26.04.2016

Avem de răspuns la o întrebare: ce este cultura? Cineva spunea: cultura este ceea ce îţi rămâne în cap după ce ai uitat! Nu pare un non-sens? Dacă ai uitat, nu mai ai nimic în minte. Şi totuşi, sunt lucruri pe care nu le uiţi niciodată. Sunt acele lucruri care ţi-au marcat sensibilitatea. Şi avem un prim răspuns: cultura este strâns legată de sensibilitatea noastră. Ce uităm din tot ce-am învăţat? Uităm datele precise. Uităm când s-a născut Shakespeare şi uităm datele la care s-au născut Eminescu, Creangă, Caragiale sau Bacovia. Însă dacă le-am citit cărţile, o să ne rămână ceva ce n-o să uităm niciodată. O impresie. O impresie care este o legătură, o punte între opera lor şi sensibilitatea noastră. Putem uita totul despre ei, despre scriitori citiţi de noi, dar Impresiile nu le uităm niciodată. Aceasta este cultura: impresia ce ne rămâne în urma contactului cu arta. Dar şi cu lumea. Lumea noastră, civilizaţia noastră este şi ea o cultură. Dar ştiinţa? O, câtă cultură ne oferă. Să ne gândim numai la cel mai celebru om de ştiinţă al tuturor timpurilor, Einstein. Ce avânt a dat imaginaţiei noastre! Lumina este curbată de forţa gravitaţională. Timpul nu este liniar... şi ar fi posibilă călătoria în timp. Spaţiul se poate plia şi am putea călători la distanţe astronomice cât ai clipi. Şi cultura este legată de imaginaţie.

Pentru mine întrebarea "ce este cultura?" este una la fel ca întrebarea "ce este universul". Dar atunci când mă refer la univers ca fiind cosmosul, am bănuiala că el este, oricât de întins, totuşi finit. Dacă am trăi miliarde de ani, probabil l-am cunoaşte în totalitate. Dar cultura? Cultura nu este finită. Din pricină că oamenii scornesc mereu noi lumi imaginare şi noi forme de expresivitate. Iar asta în fiecare dintre arte. Dansul. Nureev şi Gigi Căluceanu. Ce diferenţe! Şi câte forme de dans şi de balet există! Sau muzica. Rămâi uluit numai dacă re uiţi pe toată suprafaţa Terrei şi vezi muzica fiecărui popor! Ca să nu mai zic că în drumul ei muzica clasică a cunoscut atâtea forme de expresivitate, cu fiecare nou mare compozitor. Sau jazzul... şi improvizaţia... Ei bine, cosmosul poate că este finit şi până la urmă ne-am plictisi de el, dar cultura este infinită. Avem la îndemână infinitul şi, o ştiu, fără infinit ne-ar fi foarte greu să trăim. Ne-am simţi ca într-o închisoare. Cultura este libertatea noastră. O libertate ce se leagă de creativitatea umană! Indiferent că e creativitate artistică sau că e creativitate ştiinţifică. Un arhitect, chiar dacă lucrează cu cifre şi urmează rigori, când este genial, nu devine artist? E destul să spun un singur nume: Gaudi...

Dar şcoala? Şcoala este şi ea cultură. Ca şi toate celelalte. Întreaga lume. Chiar şi câinii şi pisicile noastre şi toate animalele de companie şi câinii comunitari sunt părţi ale culturii noastre. Orice act de civilizaţie e un act cultural.

Aşadar? Da, cultura ne împresoară. Este peste tot în jurul nostru. Aşa cum peştele trăieşte în apă, mediul nostru de existenţă este cultura.

Dacă v-au rămas câteva impresii despre ce este cultura, sunt mulţumit.

Dar cum fiecare om are un alt obiect de interes şi o sensibilitate unică, pentru fiecare cultura înseamnă altceva în amănuntele ei. Contează ce contact ai cu o anumită zonă de expresivitate artistică... şi contează chiar şi locul tău de muncă.

Dacă îi întrebi "ce este cultura" pe diverşi oameni de cultură, un director de revistă culturală îţi va spune altceva decât un actor, iar un muzeograf altceva decât un istoric. Vor diferi amănuntele, în funcţie de zona de manifestare culturală, dar în esenţă vor vorbi despre acelaşi lucru, despre aceeaşi lumea a sensibilităţii creatoare. În fond, asta este cultura, produsul sensibilităţii creatoare.

De aceea aş vrea să mergem la câţiva oameni de cultură importanţi ai urbei şi să-i întrebăm ce înseamnă cultura pentru ei.

Chiar şi incultura face parte din cultură. Dacă te gândeşti la kitschuri, ele sunt opere unor artişti care înţeleg gustul pop, prostul gust. Este o formă de cultură şi prostul gust, aşa cum poeţii şi-au dat seama la un moment dat că "urâtul" poate fi poetic. Mucegaiul, bubele dulci. Depinde de adevăratul artist cum aduce oricare dintre înclinaţiile umane într-o poetică. Manelele? Cele din ziua de azi, la ele mă refer, nu la manelele din vremea lui Alecsandri, sau la manelele cântate de Maria Tănase... sunt un fenomen artistic interesant. Versurile: ba despre "tăria" bărbătească, ba despre "duşmani", când violente, când orgolioase... oferă o mentalitate, aceea a omului sfidător, arogant de la periferie... dar care îşi cunoaşte perisabilitatea mai bine decât omul cult. Această tipologie umană, nu are şi ea dreptul de-a face parte din cultura noastră? Nu poate intra în proza noastră? Şi dacă intră în proză nu înseamnă că a fost cercetată, ca o componentă a vieţii noastre? Pentru că, în orice om cult, sub rafinamentul şi bunul său gust, există acel strat vital, prin nimic diferit de cel al manelistului. Cizelarea nu dă dreptul să ignorăm profunzimea noastră primară, care este una animalică, legată de supravieţuire şi teama de cel mai puternic, de prădător. Hiena este duşmanca leului, iar leul este duşmanul hienei. Lumea manelelor este cea a leilor şi hienelor. Acolo, căprioarele nu sunt puse la socoteală. Ele sunt o simplă hrană. Nu reprezintă un pericol. Leii şi hienele se luptă între ele. Şi despre asta vorbesc textele manelelor. Dar mai au ceva aceste cântece: o interpretare, despre care, dacă eşti ascultător versat de muzică, îţi dai seama că implică virtuozitate. Şi vocaliştii posedă virtuozitate şi talent, şi instrumentiştii. Iar virtuozitatea face şi ea parte din cultură (ca tot ce ţine de sentimente, abilităţi, înzestrări). Dacă refuzăm să fim atenţi la prostul gust, negăm una dintre laturile umanităţii noastre. Când eşti om de cultură, principiile tale, simţite, nu socotite, trebuie să fie toleranţa şi umanismul. Să nu condamni nimic din ce e uman (în afara, desigur, a manifestărilor ce fac obiectul Legilor lui Moise, stabilite ca normă pentru veşnicie, căci au fost transmise de Dumnezeu... sau, pentru cine nu crede în Dumnezeu, pentru că nu au cusur - după cum observa Perte Ţuţea - şi au devenit tradiţie, fac parte din tradiţia, adică din zestrea noastră creştină).