Scurtă biografie

Din 1993 redactor, apoi secretar general de redacţie al revistei de cultură Tomis din Constanţa. Din 2002 este secretar general al revistei de literatură şi arte Amphion şi, din 2004, lucrează ca redactor-şef la magazinul internaţional de arte plastice, arheologie şi istorie Preda's. 2004-2005 locuieşte în Bucureşti şi lucrează la Ed. Cartea Universitară, Ed. National si la revista "România văzută de sus". În 2006 revine în Bacău, ca secretar general de redacţie al suplimentului cultural al Ziarului de Bacău, Meridian 27, ziar la care face şi publicistică de opinie şi culturală, apoi caredactor al revistei Ateneu. Editează, în perioada 1998 - 2001 e-revista Inorog. Membru corespondent al revistei Euphorin din Sibiu şi membru corespondent al Revistei Observator dinMünchen. A debutat editorial în 1997 cu romanul Vestitorul, la ed. Albatros din Bucureşti.. Membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1997.

He published the novels: Vestitorul (Albatros, 1997), Şah orb... (Albatros, 1999), Război ascuns (Albatros, 2005), Cu ou şi cu oţet (Cartea Românească, 2007) , Cărţile vieţii (Cartea Românească, Bucureşti, 2009), Arca, Tipo Moldova, Iaşi, 2012,  Viaţa continuă, Euro Press, Bucureşti, 2013, Şi eu am scufundat Atlantida, Tipo Moldova, Iaşi, 2016 and also the poetry volume Epopeea celestă (Vlad&Vlad, Craiova, 1999). He is also mentioned in the anthology Concert la patru mâini (Ex Ponto, Constanţa, 2005). Special prize of the editor at the national competition named "Al. Piru", (Craiova, 1996); The prize for the first publication, the novel Vestitorul (the seventh edition, Cluj-Napoca, 1997), offered by Salonul Naţional de Carte. The prize for the first publication (Vestitorul, novel) offered by URS (1997); The Bacovia prize for prose (1998) ; The prize for the Şah orb novel, the nineth edition, Slobozia (October, 2000) offered by Salonul Judeţean anual de Carteş; The prize "The best nouvel of 2007" for "Cu ou şi cu oţet" nouvel. He is a member of the Union of the Writers from Romania since 1997.

(fragment)

Veşnic pasionat de reconstituirea trecutului căruia îi dă o notă personală, de intertextualitate şi de elementele metaliterare, încadrat de către majoritatea criticilor în sfera literară a postmodernismului, Dan Perşa se dovedeşte a fi un prozator contemporan complex prin stilul său unic. El oferă romanele sale atât de distincte ca problematică, dar în egală măsură, similare din punctul de vedere al strategiilor narative. Modalitatea prin care reuşeşte să strecoare în operă meditaţii filosofice în orice context, fie el şi istoric, este uluitoare. În proza sa se remarcă cu uşurinţă aserţiuni cărora li se pot atribui un rol de adevăr general valabil, imposibil de contestat.

La un prim contact cu romanul Cărţile vieţii, roman publicat în anul 2009, ca lectori, putem cădea în capcana unei interpretări naive de a considera cartea un simplu roman de factură istorică. În postfaţa cărţii, Bogdan Creţu ne avertizează că romanul nu reprezintă doar "file de istorie" din secolul al XVIII-lea. Este adevărat că textul se aşază pe o faţetă a realităţii de pe vremea Cantacuzinilor şi a Brâncovenilor. Dar acest lucru nu înseamnă că se reconstituie doar biografia unor personalităţi istorice precum ar fi făcut vechii cronicari. Criticul atrage atenţia asupra faptului că Dan Perşa nu îşi propune doar să reînvie contextul social al epocii, să aducă în prim-plan conflictele şi loviturile de stat specifice vremii. Mai mult decât atât, toate aceste elemente reprezintă doar rama în interiorul căreia se desenează un peisaj demn de admirat în care personajelor precum Stolnicul Cantacuzino, fiul său, Ștefan, Constantin Brâncoveanu, Șerban Cantacuzino, Ienăchiţă, doamna Maria, generalul Matei şi Suflet Huiduci, li se face portretul moral şi li se descoperă latura profund spirituală.

Într-un interviu realizat de Mădălina Roşioru, într-un număr al revistei România literară, Dan Perşa vorbeşte despre intenţia auctorială a cărţilor sale, printre care se numără şi influenţele exterioare care au făcut posibilă producerea Cărţilor vieţii. După cum însuşi scriitorul mărturiseşte, romanul este creat după modelul Bibliei. Fiecărui capitol îi corespunde un personaj istoric şi elemente esenţialmente spirituale sunt desprinse din paginile Cărţilor vieţii. Singurul personaj care apare pe tot parcusul romanului este Ștefan, fiul stolnicului Constantin Cantacuzino. Încă din debutul operei, se desprind caracteristicile de bază ale băiatului. Este atras în permanenţă de fetele frumoase iar toate slujnicele îi cad la picioare. Prezintă trăsături care îl diferenţiază mult de tatăl său. Ștefan nu are ambiţii de conducător atât de bine dezvoltate. Se simte atras de natura pură din mijlocul câmpului, are înclinaţii poetice şi visează ca "în curgerea frazelor sale să fie curgerea vieţii." Este fascinat de linia orizontului de după acoperişurile caselor unde crede că se află celălalt tărâm. Această fascinaţie a sa anticipează finalul de basm în care Ștefan, împreună cu Matei şi Scribul pătrund în Primul Cer, pe calea deschisă de Sfântul Petru.

În articolul "Un prozator important" din Revista naţională de cultură, politică şi ştiinţă , Adrian Jicu, vede romanul Cărţile vieţii scris tot într-o manieră postmodernistă. Acesta este impresionat de modalitatea unică a lui Dan Perşa de a parodia personalităţi atât de importante ca Brâncoveanu şi de a modifica definitiv viziunea asupra a ceea ce înseamnă în istorie acest personaj. Astfel, un om precum Brâncoveanu, sanctificat şi considerat un martir pentru cauza ortodoxiei şi a poporului, apare în operă ca un boier intrigant, avid de putere. Personajul este ironizat : "Cum noaptea e un bun sfătuitor, Brâncoveanu se trezi cam pe la prânz mai înţelept decât la culcare, se întinse de-i trosniră oasele, fiind peste poate de înţepenit şi cu burta plină de bunătăţi nedigerate (...), îşi scărpină prin barbă maxilarul, (...)luă în nări mirosul de cenuşă al lulelei şi al narghilelelor şi îşi unse o felie de pâine cu icre verzi şi mâncă pe îndelete. Jicuconstată oralitatea uimitoare a lui Dan Perşa, în care "umorul, ironia, caracterul parodic şi limbajul în răspăr sunt dominante."

Ceea ce au în comun personajele Cărţilor vieţii este reflecţia despre moarte. Aproape fiecare a avut tangenţe cu trecerea în nefiinţă a persoanelor apropiate iar acest fapt nu a trecut fără să lase urme adânci în sufletele lor. Naratorul omniscient surprinde foarte bine momentele de solitudine ale personajelor sale în care nu se află decât ei înşişi împreună cu conştiinţa lor. Șerban vodă, când simte că sfârşitul îi este aproape, conştientizează, în mod tragic, veridicitatea mitului biblic conform căruia "din ţărână te-ai născut, în ţărână te vei întoarce." Cât despre Ienăchiţă, fiul lui Șerban, acesta vede în moarte nişte avantaje pe care viaţa nu i le poate oferi unui om: "Acolo, în pământ, trebuie că e tare bine, nu-ţi mai clănţănesc dinţii de frig(...) e călduţ, e întuneric, e linişte, stai cu ochii închişi şi pătrunzi în propriul tău vis." În ceea ce-l priveşte pe Matei, el ia contact cu moartea în momentul în care Grigorie, bărbatul pentru care dezvoltase un tip bizar de afecţiune, moare. Matei se vede nevoit să-şi plângă iubitul: "M-am urcat pe lacrimi până la cer-degeaba. Nimeni nu mi-a răspuns. însă strădania sa se dovedeşte a fi zadarnică. Prin faptul că îi conservă capul lui Grigorie într-un sac, Matei păstrează vie dragostea pentru cel mort însă concluzionează că morţii nu îi poţi pune piedică şi aceasta, mai devreme sau mai târziu, îi va răpi omului toate fiinţele dragi. Nici înţeleptul Lala nu reuşeşte să afle taina morţii în clipele în care o simte cel mai aproape: "...n-am aflat ce e viaţa, ce e moartea (...) acolo unde am încercat să văd, cuvintele iau sfârşit. E numai mister." Doar în finalul operei, pare că este desluşită atât taina vieţii, cât şi a morţii de către cei trei care au găsit tărâmul "tinereţii veşnice şi a morţii fără sfârşit". Deznodământul este croit pe mitul basmului "Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte" dezvoltând o imagine utopică a realităţii.

Alt roman al lui Dan Perşa, Șah orb..., apărut în 1999, se pliază, de asemenea, pe un discurs istoric. Ion Roşioru remarcă faptul că, spre deosebire de Vestitorul, acest roman este decupat dintr-o zonă mai actuală deoarece îl are ca personaj central pe intelectualul Andrei Boeriu ce rememorează în mod proustian trecutul anilor de studenţie de pe vremea "totalitarismului roşu". Criticul găseşte centrală tema intelectualului, cu vizibile puteri creatoare, ce se află într-o permanentă luptă cu puterea politică a momentului. Comunismul este evidenţiat în toată "splendoarea" sa, şi una din importantele sale laturi negative reiese din încercarea sa de a-i utiliza pe oameni ca pe simple instrumente de propagandă politică. De aceea, personajul central, Andrei, se teme să nu fie influenţat negativ de sistem şi să devină un simplu profesor care nu a fost capabil să se împlinească pe plan profesional, ca scriitor sau poet. În legătură cu sistemul de învăţământ rigid, specific comunismului, Ștefan Cucu remarcă în Portrete literare afirmaţiile lui Andrei: "Pe mine, când trebuia să învăţ, mă apuca damblaua. Citeam un curs, două, şi-mi venea să urlu(...) Nu folosea la nimic învăţatul. Era vax. Învăţătura nu îţi deschidea nici o perspectivă. (...) O mizerie grosier materialistă, pe deasupra, ce ne obligau să învăţăm. Din revolta care se simte în glasul personajului, reiese incompatibilitatea acestuia cu sistemul în care este silit să studieze şi în care momente precum neatenţia la un curs de istorie sunt prezente în permanenţă. Andrei Boeriu este atât de profund afectat de sistemul în care este integrat, fără să vrea, încât are îndoieli în ceea ce priveşte propria identitate. Pe tot parcusul operei, Andrei se întreabă "Cine sunt eu?" şi rămâne complet uimit atunci când este abordat de o domnişoară care îl recunoaşte drept poet.

Ștefan Cucu vorbeşte şi despre o criză a artistului, specifică sfârşitului de secol şi de mileniu în care arta, precum şi adevăratele valorile s-au degradat: "Criza artistului aflat la sfârşit de secol şi de mileniu, când toate valorile umane par alterate, când arta a devenit inutilă într-o lume excesiv de pragmatică..." În acest tip de criză se încadrează şi pictorul de biserici care susţine că nimeni nu mai are nevoie de meseria lui într-un timp în care iubirea adevărată s-a pierdut în detrimental sentimentului de a fi îndrăgostit şi în care sufletul omului este prins între multiple identităţi. De fapt, din multe secvenţe ale romanului se desprinde ideea conform căreia lucrurile esenţiale din viaţă precum tandreţea, dorul, mângâierea, sentimentele nobile şi curate, sunt substituite prin laşitate, desfrânare şi răutate.

În ceea ce priveşte relaţiile personale ale lui Andrei Boeriu, nici acestea nu sunt mulţumitoare. Frustrării personajului de a nu se putea ridica cumva împotriva sistemului comunist, i se adaugă lipsa de fericire în plan erotic. Nevoit să se căsătorească cu Michaela Bondoc, o "soţie nimfomană şi adulteră" renunţând totodată la soacra lui şi chiar la apartamentul de lux oferit de aceasta, gândul lui Andrei este îndreptat tot către Gabriela, unica iubire a sa, care a urmat calea exilului în America. El este fascinat de inocenţa acestei fete considerând-o chiar ca o muză, singura fiinţă la care ţine cu adevărat şi peste care îşi poate revărsa "geniul creator".

Semnificaţia profundă a titlului romanului permite interpretări multiple care se află în strânsă legătură atât cu personajele cât şi cu tema centrală. Referindu-ne la sensul propriu al jocului, şahul presupune respectarea unor reguli, activarea unor strategii prin care "se câştigă teren", apelul la inteligenţă şi la metodele care nu au altă finalitate decât înfrângerea adversarului, anticipându-i acestuia mutările fără a da de înţeles care sunt mutările proprii. Îndreptându-ne privirea către registrul figurat, jocul îi are ca guvernatori pe adepţii regimului comunist care, cunoscând toate regulile şi mutările pe teritoriul lor, îi folosesc pe oameni doar ca simpli pioni în vederea îndeplinirii scopului lor. Or, oameni precum Cioran, Țuţea sau Eugen Ionescu, sunt condamnaţi tocmai pentru că nu se pot limita de a fi pioni pe tabla de şah a comuniştilor. Cât despre întreaga sintagmă din care este alcătuit titlul -şah orb- , aceasta face trimitere directă la lupta dată între nişte oameni orbi, incapabili să vadă adevăratele frumuseţi umane, care sunt impresionaţi doar de falsele plăceri. Jocul, de această dată, este departe de a fi unul paşnic, amuzant sau relaxant cum ar trebui să fie, în general orice joc. Acesta este distrugător, similar râului de sânge care îşi are izvorul exact sub Casa Poporului şi care cuprinde o mare parte din capitală. Metaforic, atât râul de sânge, cât şi jocul de şah, sugerează haosul, atmosfera tensionată, dezordinea şi lipsa oricăror valori de factură spirituală care au pus stăpânire pe lume. Toate acestea pot fi descoperite în operă printr-un discurs narativ discontinuu, fraze lungi, în stilul specific lui Dan Perşa, stil catalogat drept anticalofil de către Ștefan Cucu.

Romanul lui Dan Perşa, Cu ou şi cu oţet, apărut la editura Cartea Românească, în 2007, a fost încadrat, de către majoritatatea criticilor, în sfera cuprinzătoare a postmodernismului dat fiind faptul că preia din specificul acestui curent literar. Astfel, în alcătuirea romanului sunt prezente tehnici precum parodia, persiflarea societăţii şi intertextualitatea, ceea ce îndreptăţeşte încadrarea în această zonă literară. În ansamblul său, subiectul romanului gravitează în jurul unei descoperiri monumentale a oaselor unei făpturi antropomorfe gigantice a cărei identitate este supusă mai multor interpretări.

Se cunoaşte încă de la Gerard Genette că elementele de paratextualitate reprezintă un indice al cheii de lectură având menirea să-l orienteze pe lector în labirintul textual. Titlul romanului este extrem de sugestiv şi indică structura de adâncime a sensului profund. Încă din preambul ni se meţionează faptul că oul şi oţetul nu sunt altceva decât "simboluri ale pătimirii lui Iisus". Încă de la primul contact cu opera lui Dan Perşa, un lector avizat va sesiza că romanul nu poate fi considerat doar unul sociologic, ci include o semnificaţie mai profundă şi anume religioasă, mitică. Din punct de vedere cultural, ni se deschide în faţă o paletă de semnificaţii. Pe de o parte, oul poate reprezenta creaţia nedescoperită încă, naşterea sau începutul şi sfârşitul universului. Cât despre celălalt element, oţetul ne duce cu gândul la vinul fermentat, la sângele Mântuitorului sau chiar la modalitatea crudă prin care Iisus este torturat pe cruce, când I se dă oţet în locul apei. Pe de altă parte, titlul romanului orientează şi spre sensul locuţiunii verbale "a face cu ou şi cu oţet" care face trimitere directă la ideea de "a spurca, a necinsti", lucru ce ne aminteşte de lumea profană în care trăim, o lume ce ignoră coborârea sacrului în realitatea cotidiană. Dan Perşa îi aduce în prim-plan lectorului universul unui Dumnezeu mort, în care nimeni nu mai are credinţă adevărată. Este o lume în care instanţa auctorială se prezintă ca una ce înfăptuieşte actul justiţiar de "a-i face cu ou şi cu oţet" pe cei ce nu cred şi s-au îndepărtat de credinţa pură. Astfel, într-un anume sens, personajele din roman sunt întruchiparea oamenilor de zi cu zi, incapabili de a vedea reflexia luminii divine până când aceasta nu se arată sub ochii lumii întregi, lucru ce se petrece prin intermediul fiinţei de dimensiuni incomensurabile.

Tot în acest sens, subtitlul romanului -hărţuire textuală- face referire la ideea de intertextualitate, de resemantizare a unor opere arhicunoscute de către publicul larg precum şi a celor mai puţin cunoscute. Astfel, titluri şi autori celebri se reunesc în cartea lui Perşa precum scriitori consacraţi din toate timpurile se întalnesc, prin intermediul cărţilor, în biblioteca lui Borges, la câteva epoci distanţă. Interesantă este modalitate prin care naratorul aduce în atenţia lectorului numele anagramate ale unor prozatori precum Dănulescu, Marius Pupan, Mărtărescu, Aldu Radulescu, Reban. Ba mai mult decât atât, utilizează şi numele Pan Derşa, dovadă că auto-ironia este unul din punctele forte ale scriitorului nostru. Toţi aceşti scriitori devin personaje în roman având funcţia de plutonieri, trimişi în misiune de către superiorul lor, căpitanul Gora, şeful secţiei "Moravuri". Plutonierii par prinşi în mijlocul unei misiuni imposibile de a traversa nişte tunele întunecate în care trebuie să descopere posibilii infractori şi totodată să descifreze misterul lumii.

Romanul debutează cu un transfer de identitate, metodă postmodernistă ce arată supărarea Izabelei, cea neîncrezătoare în bărbaţi căreia i se întinde o cursă. Quintus, pictorul sensibil, se dă drept afaceristul Florentin Fărăţară profitând de asemănarea izbitoare dintre cei doi pentru a intra in patul Izabelei. De aici reiese ideea de imoralitate şi trădare precum şi lipsa de caracter a personajelor care profită de cel mai mic avantaj pentru a-şi atinge scopul.

Toate personajele romanului au nişte caracteristici unice, care ies din banal, lucru pe care instanţa naratorială le evidenţiază mai ales prin intermediul ironiei. Un exemplu pertinent în acest sens este chiar numele unui personaj şi anume cel al lui Florentin Fărăţară, cel fără de loc, care nu îşi găseşte adevăratul rost în lume. Se pare că numele trădează identitatea fiinţei. De-a lungul romanului, el încearcă din răsputeri să îşi îndeplinească visul de a construi o hală pentru produse second-hand în centrul Bucureştiului pe care vrea să o denumească sugestiv "Hala Suflete Moarte". Prin diverse relaţii, reuşeşte să obţină aprobarea pentru excavaţiile necesare fundaţiei. În ceea ce îl priveşte pe Fărăţară, naratorul, un alter-ego al autorului concret, dacă ar fi să ne ghidăm după Rolland Barthes, se instituie ca instanţă moralizatoare ce dă lectorului adevărate lecţii de viaţă. Se simte chiar din "glasul" naratorului o urmă de ironie şi dispreţ atunci când afirmă despre domnul Fărăţară că: "Se ghiftuia la restaurante luxoase şi afacerile îi devorau aproape întreg timpul, încât nu mai avea vreme şi pentru problemele spirituale." făcând referire la incapacitatea individului de a evolua pe plan spiritual din cauza ancorării în realitatea ce nu are altceva de oferit decât satisfacţii materiale.

Spre deosebire de acest personaj, Cezareea este singura persoană pură, cu credinţă vie în suflet care îşi propune "să fie pe placul lui Dumnezeu. Această fată " cunoştea prea puţin tentaţiile mizere de care suferea în general omenirea." Este una dintre puţinele persoane cu capacitatea de a simţi aproape sfârşitul lumii care, după cum consideră ea, îşi va avea nucleul chiar în capitala ţării. Există o deosebire izbitoare între caracterul şi comportamentul anumitor personaje şi acest lucru este foarte bine evidenţiat în operă. Prin natura sa preponderent spirituală, Cezareea se află la polul opus de domnul Fărăţară pentru care contează doar afacerile sale cu diverse magazine şi banii pe care îi câştigă în urma acestora. Tot în spiritul ironiei, naratorul constată că afaceristul "părea îmbrăcat de la second-hand asemenea halei pe care visa să o construiască. Afacerea sa se prăbuşeşte înainte de a lua naştere fiind împiedicată de buza unui vas antic ce este găsit printre săpături, după care de metatarsianul făpturii gigantice. Ideea de destin este sugerată pe parcursul romanului deoarece, in final, construirea halei tot nu este posibilă din cauza altor oseminte găsite, de dimensiuni şi mai mari ca cele precedente. Această crudă realitate indică faptul că, ceea ce nu trebuie să se întâmple, tot nu se va întâmpla indiferent câte eforturi va face cineva pentru înfăptuirea acelui lucru.

Cât despre Izabela, amanta domnului Fărăţară dar şi a lui Quintus, femeia care în final se căsătoreşte cu Cedric Pasvanghioglu, este tipologia femeii veşnic nemulţumite de bărbaţi care nu ezită să spună că aceştia sunt nişte "porci". Ea aspiră să fie mentorul unui grup care să promoveze superioritatea femeilor iar acest grup îi exclude total pe bărbaţi. Izabela poate fi considerată primul personaj prin intermediul căruia lectorul poate desprinde ideea că toate personajele trăiesc în lumi paralele, în universuri distincte care se întâlnesc spiritual doar în groapa lui Fărăţară. Ideea unor universuri paralele reiese din imposibilitatea Izabelei de a comunica cu semenii săi din cauza unei incompatibilităţi comportamentale şi mentale. Astfel, mama sa, doamna Porumbescu, este o fostă învăţătoare care a ajuns să creadă că se află aproape de sfârşitul vieţii sale şi se oripilează de ştirile televizate cu oameni depravaţi. O asemenea mamă ar fi incapabilă să înţeleagă cu adevărat frământările fiicei sale şi dezamăgirile prin care trece. Naratorul, instanţa cu abilitatea de a pătrunde în cele mai adânci gânduri ale personajelor sale, ştie exact ce este în mintea şi în sufletul lor cunoscând toate motivele pentru care Izabela nu se poate confesa nimănui. Nici Monixa, sora ei sau Cezareea nu ar putea să îi înţeleagă supărările dat fiind că acestea duc o viaţă sobră, anostă şi astfel de persoane nu pot fi pe aceeaşi lungime de undă.

Un personaj care merită toată atenţia şi care este ironizat până la desfiinţare totală este "Un domn fără nume" , preşedintele partidului "Oala şi ciolanul". Acesta nu se dovedeşte a fi decât un simplu politician iar faptul că lui nu îi este atribuit niciun nume se datorează "misiunii" comune tuturor politicienilor ce nu este alta decât aceea de a "medita" la biroul lor, de a jefui cetăţeni cinstiţi şi de a face tot ce este omeneşte posibil să îşi atingă scopurile. Capitolul al XXVII-lea îi este dedicat acestui politician iar partea cea mai importantă dintr-o zi a vieţii lui este prezentată sugesiv de către instanţa naratorială. Astfel, bărbatul "stătea lenevos în fotoliu", fumând plictisit şi uitându-se în gol. Se insuflă ideea unei asemănări a politicianului cu însuşi diavolul care deţine în trupul său doar aparenţa vieţii pentru că în zadar încearcă să imite acţiunile divinităţii pe care nu o va putea egala niciodată. Momentul în care domnul fără nume îşi priveşte chipul în oglindă este memorabil. Cu coarne şi cu aripile lui Lucifer, bărbatul nu se putea recunoaşte. Atingerea mâinilor sale cu ale fapturii din oglindă face ca politicianul să conştientizeze propria identitate. Această metamorfoză aproape kafkiană face posibilă aducerea la suprafaţă a esenţei sufleteşti materializată în înfăţişarea umană. Altfel spus, politicianul, fără să îşi dorească, prin interiorul său degradat din cauza funcţiei sociale pe care o deţine, îşi arată adevăratul chip, acela de diavol.

În ceea ce îl priveşte pe Cedric, paleontologul, acesta este un alt individ care şi-a construit propriul univers, fiindu-i la fel de imposibil ca Izabelei, cea care îi va deveni soţie, să comunice cu altcineva. Imposibilitatea comunicării verbale se datorează tot incompatibilităţii dintre oameni care au viziuni distincte asupra vieţii şi lumii. Cedric este omul de ştiinţă cu o cultură vastă, care cunoaşte numele tuturor făpturilor de pe pământ. Pe plan personal, însă, eşuează, fiind întruchiparea omului incomplet, în ciuda cunoştinţelor vaste pe care le deţine. Nu îşi poate finaliza studiile şi nici nu şi-a găsit sufletul-pereche până la întâlnirea sa cu Izabela. În opoziţie cu tipul politicianului, instanţa naratorială, prin vocea personajului său, Cedric, susţine că românii depind de oameni politici corupţi, de afaceri necurate şi, în general, de tot ce aduce sărăcia. "Eu nu vreau decât ca, prin ştiinţa mea, să transcend condiţia mizeriei ţării în care m-am născut, este replica lui Cedric ce sugerează dispreţul faţă de politicieni şi faţă de corupţia care îi caracterizează pe aceştia.

Elementele fantastice nu lipsesc nici din acest roman având rolul de a-l apropia pe lector de acea "undă mistică reală" despre care vorbeşte Horia Gârbea. De asemenea, criticul, analizând îndeaproape Cu ou şi cu oţet, face nişte aprecieri în ceea ce priveşte caracterul autorului concret, caracter ce se află în opoziţie cu maniera de a scrie: "Timid si retras în viaţa de zi cu zi, în scris Dan Perşa este tot mai dezinvolt si ajunge cu acest roman să se arate un scriitor-orchestră. Roman ironic, parodic, cu planuri vaste, dar si cu dezvoltări verticale surprinzatoare, "Cu ou şi cu oţet" provoacă si încântă prin ingeniozitatea mobilizată deplin a autorului." Această ingeniozitate, înţeleasă de către critic, reiese şi din elementele care creează fantasticul, în mijlocul realităţii. Metafora luptei dintre Bine şi Rău este reprezentată de bătălia Izabelei şi a omului politic. Devenită pe merit, Marea Preoteasă, Izabela se dovedeşte a fi cea aleasă, iniţiată în arta descifrării Cărţii de piatră găsită în groapă, ajungând la concluzia că osemintele îi aparţin lui Dumnezeu, şi nu întemeietorului Bucur sau lui Herakles. Tot în plan simbolic, Marea Preotească îl înfrânge pe Marele Țap, diavolul care s-a ascuns sub chipul politicianului iar în această luptă fantastică, Binele învinge în timp ce Răul dispare pentru totdeauna în Gheena veşnică.

Toate evenimentele care gravitează în jurul osemintelor găsite, nu au trecut neobservate de către personajele romanului, ci au adus modificări esenţiale la nivel spiritual. Acest lucru este remarcat de către Mihai Togănel într-un articol din Vatra: "Că personajele nu rămân indiferente la schimbarea mediului social în care trăiesc este uşor de observat atâta timp cât fiecare dintre ele suferă o schimbare de mai mici sau mai mari proporţii. Metamorfoza unei pensionare, care cu greu îşi "trage" concepţiile într-o lume străină de educaţia primită, într-o vizionară înzestrată cu simţuri supranaturale confirmă această idee de "turnură" a destinului personajelor." Criticul face referire la doamna Porumbescu, cea care, fără să ştie, prevede ceea ce urmează să se întâmple şi se metamorfozează, pentru scurtă vreme, într-o persoană de sex opus. În afară de modificareacare se petrece în cazul acestei doamne, până şi Fărăţară îşi modifică total viziunea asupra lumii, ajungând la concluzia că oamenilor li se întâmplă lucruri negative în viaţă din cauza îndepărtării de lumina divină.

Toate romanele lui Dan Perşa, inclusiv Cu ou şi cu oţet, au un specific prin care se aseamănă, dar se şi diferenţiază. Cert este că asemănarea dintre acestea constă în capacitatea autorului concret de a păstra, în orice context, o legătură activă cu lectorul prin tehnici de captatio precum adresarea directă sau ironizarea personajelor, ba mai mult decât atât, uneori a romanelor care tocmai se scriu. Unul dintre cele mai importante aspecte rămâne abilitatea scriitorului Dan Perşa de a infiltra printre paginile cărţilor meditaţii filosofico-religioase despre viaţa care cuprinde în complexitatea sa, misterul, dimensiunea temporală şi spaţială uneori de neînţeles precum şi trecerea în nefiinţă a tuturor oamenilor care lasă un gol lăuntric celorlalte fiinţe rămase în viaţă. Deplina înţelegere a cărţilor este imposibilă pentru că proza scriitorului, în ansamblul ei, rămâne inepuizabilă.