proză perşa

(Teofania)

Când se trezi, prin crăpăturile uşii trecea fantoma mohorâtă a toamnei gloduroase, iar behăitul oilor închise în ţarc şi câte-un clocot de talangă se auzeau îndepărtate, parcă supte de ceaţă. Înlătură cerga de pe el şi mirosul amestecat de ovină plouată şi fum îmbâcsit se ridică din căldura umedă a aşternutului. Îşi îndesă mai bine cuşma pe cap, îşi trase picioarele dându-le jos şi râmase în şezut pe marginea patului. Îmbrăcat cum era cu totul, nu îl prinse frigul de la bun început. Abia când se mai dezmorţi un pic, frisonul rece îi trecu prin trup, venit parcă de la plămânii îmbrânciţi de căscătura udă şi rece a toamnei, care-i suflă drept în rărunchi ceva ca o spaimă fără limite şi oţelită. Chirpicii coşmeliei ciobăneşti păreau broboniţi de sudori îngheţate, care îi muiau şi îi întăreau, totodată, gata să-i surpe sau să-i schimbe în sloi. Duhoarea putinilor nespălate o întrecea doar putoarea de dihanie a omului.

Bucur, singur dintre dulăi, îl simţise şi acum şedea în fata uşii, drept în băltoaca picăturilor căzute de pe acoperiş, gemând când şi când cu adâncime de om mahmur şi plesnea cu lunga lui coadă îngreunată de apă în dreapta şi stânga, stârnind evantaie de stropi. Petrache îi cercetă prin crăpătura dintre canat şi uşă, dar nu avu puterea să-l înjure în gând, nu din milă, ci de amorţeală şi se ridică greoi, cu toate oasele trosnitoare ale trupului uscat, lăsându-se, după trei paşi cocârjaţi, ca să nu-i lovească grinzile căciula, în genunchi lângă vatra şi acolo, iar înmuiat, închise ochii şi astfel bâjbâi cu mâna, pe lângă bolovanii vetrei, după băţul călit, pe care-l folosea drept vătrai. Iar când deschise ochii, nu-i mai fu dat să scurme în zgură, căci o mare lumină cobora din cer, făcându-i bordeiul transparent ca sticla şi în ea, în lumină, mănând asina albă, nu mai mare de-o şchioapă, cu opinteli scurte, cobora Dumnezeu, sfărâmând vămile dintre cer şi lume. Petrache rămase cu privirile pironite, preţ de o clipă doar, căci nu suportă mai mult nici marea lumină, nici vederea Domnului şi căzu cu fruntea în cenuşă, pierit până şi rugăciunii, care-i da ghes în inimă, dar n-o putea scoate pe buze, spre a o glăsui limpede şi tare. Nu-l văzu, astfel, pe Moşul, lăsându-se încetinel către hornul aşezământului păcurăresc şi strecurându-se prin el, până atinse vatra. Şi acolo abia se făcu mare El, fiind înăuntru şi în afara bordeiului, cuprinzând întreaga suflare cu trupul lui de eter curat, care nu oprea privirea să treacă, dar nici atingerea nu o lăsa fără îngheţ sau arsură. Atunci abia îşi slobozi glasul - şi marea răscolită de tunet, tulburată de trăsnet, era doar o jivină spurcată ce plânge, pe lângă glasul Lui -, spuse:

-Ridică-te, Petrache, şi du vestirea!

Apoi se făcu iarăşi mic, îşi îndemnă asina, părăsind vatra şi, ieşind prin horn, se pierdu către porţile cerului, trase lumina după el şi lăsă iar burţile cenuşii ale norilor joşi... să apese văzduhul.

(Din romanul "Vestitorul")