Origini

cum s-a născut...

18.12 Am început de câtva timp să lucrez la alt roman ("Şah etern"... - publicat ca "Şah orb..." deoarece am descoperit, graţie lui Ovidiu Dunăreanu, că purta acest titlu un roman al lui Valentin Berbecaru))...S-a prăbuşit în oameni ceea ce înainte de '89 îi făcea să reziste agresiunii sistemului; ceea ce crea o solidaritate subterană. Exista pentru toţi un simbol comun al răului. Apoi totul s-a schimbat. Profesioniştii dezbinării au căpătat puterea. Oamenii au prins să se acuze între ei. Lozinca noii puteri: moarte intelectualilor...Şi criza de identitate a fost ca o explozie... S-au prăbuşit toţi stâlpii, ca în principiul dominoului... O altă identitate va lua naştere în câţiva ani... Pe care alte evenimente ale istoriei, o vor distruge iar... Aflându-se sub vicisitudinile istoriei, în permanenţă, cred că românii stau sub această spaimă a schimbărilor de identitate. Le e teamă să-şi adâncească o personalitate, pentru că ştiu că istoria le-o va distruge iar şi vor îmbrăţişa alta. Românii stau într-o expectativă a versatilităţii. 1996

24.11 Şah etern... a însemnat pentru mine o experienţă grea. Un motiv e că, deşi Boeriu se mişcă într-un mediu familiar mie, studenţia anilor 80, el nu asemănare cu mine - şi se opune acelei diseminări a autorului în scrierea sa, autokosmosului (cum îi spune Simona Popescu). Deci, practic, m-am înstrăinat de mine pe parcursul a doi ani, fapt care acum, judecând la rece, nici nu mi se mai pare atât de imposibil, de frustrant, asta întrucât momentul de pornire al romanului se situează în cea mai rea criză de care am suferit: disperarea limitării fiinţei umane la mizerie. Ne condamnă la ea nu istoria, ci societatea unei lumi politice incestuoase. Condiţie existenţială căreia nu i-am văzut salvare sau măcar un sfârşit. Eram deja înstrăinat de mine însumi când am început să scriu. Iliescu a suflat toate miasmele asupra noastră, împuţindu-ne. Minerii, pe Văcăroiu, injustiţia, minciuna... totul. Comunismul nu reuşise să mă smintească cu disperarea. Au reuşit grosolăniile lui Motoc şi ipocrizia lui Iliescu. Pentru prima oară în viaţă ei m-au făcut să cunosc ura. Un sentiment teribil, degradant, despre care pot spune acum: nu îl poate naşte decât conştientizarea stării de a fi un învins pe veci. Lumea oamenilor învinsă...

Probabil asta simt cei ce iubesc fără speranţă, până ajung să ucidă ce iubesc. Doar că ei au trăit frisoanele îndoielii, amestecul de disperare şi speranţă, de fericire şi ură, pe când eu doar disperarea goală. Trăim pe o scenă pe care s-a eternizat jocul cu vieţile noastre, un joc abominabil, satanic. De asta am încercat să scriu un roman despre manipularea iubirii, care e cea mai crâncenă între toate. El nu avea cum să-mi reuşească, probabil nu ar fi reuşit nimănui, poate doar unui monstru de nepăsare. Nicidecum cuiva într-o criză psihotică.

Vroiam o Addenda la roman. "Scriindu-l, m-am simţit mereu singur, departe de familie şi de prieteni, înstrăinat de mine însumi. Practic, nu mai puteam să accept, să mă alin, cu nici un fel de sprijin, de la nimeni, nu mai aveam permitivitate pentru a fi susţinut (moral, prin comic, prin ironie, prin optimism - prin nimic), eram singur , eu şi romanul, eu şi disperarea. Pentru că e o carte care exclude jocul, farmecul literar. E o carte născută dintr-o disperare (ce atinge fatalitatea - şi tot ce e fatal face inutilă revolta sau orice altă supapă eliberatoare şi îneacă orice sentiment. Nu îţi lasă nici o portiţă de scăpare). Am fost singur, lipsit de orice speranţă. De aceea a durat atât de mult scrierea acestei cărţi. Neputînd renunţa la ea, (de câte ori am încercat m-a adus înapoi imperativ), doream să o termin cât mai repede. Era crâncen."

Impulsul romanului "Eutopia/ Cuţitul Delfic" a fost legat de taumaturgia literaturii asupra autorului şi am descoperit ceea ce aveam să numesc implicare puruşiană (iar într-o teorie a Simonei Popescu lua numele de autokosmos): spargerea autorului în personajele sale, ceea ce înseamnă antropocentrizare, dar şi egocentrare, un impuls puternic din care se naşte literatura, însă literatura nu înseamnă acest lucru. Impulsul pentru "Vestitorul" a fost cel al exorcizării fantasmelor totalitare care sălăşluiau insidios în "omul nou" şi care îl duceau pe acesta (am cunoscut bine astfel de oameni după ''90), la automanipulare prin închipuirea de scenarii duplicitare de revenire a totalitarismului. Eram un fericit pe vremea aceea când literatura, pentru mine, scriind-o, era taumaturgică şi apotropaică: dar odată cu disperarea şi ura a murit în mine egocentrismul. În "Şah orb..." n-am mai folosit literatura în scop personal. Nu m ai era posibil acest lucru. Şi nici nu e posibil să trăieşti când toate valorile s-au surpat, când nici un sens al vieţii nu mai e valid. Însă Dumnezeu, dacă a pus în mine ceva pentru care trebuie să-i mulţumesc, pentru că în toţi oamenii pune câte ceva, atunci e vorba de faptul că în momentul în care totul se surpă în jur, când sensul existenţei a ajuns pentru mine falit, eu caut mai departe, deoarece am convingerea nestrămutată (şi acesta e darul lui Dumnezeu pentru mine), că există un sens al existenţei şi mai profund decât cel surpat, pe care nu îmi rămâne decât să-l găsesc. "Şah etern..." m-a dus la această miraculoasă descoperire. Tot pentru addenda, îmi notasem:

"Pe parcursul scrierii unui roman, , care cere un timp îndelungat de elaborare. Conştiinţa autorului se modifică în contact cu problematica şi personajele şi care e nevoit să se confrunte (ele survin din viaţa reală, sunt substitute ale realităţii). Se schimbă conştiinţa estetică, în contact cu problematica estetică a cărţii. Se schimbă conştiinţa ontologică, socială, conştiinţa de sine... Ceea ce înseamnă, în mod normal, o uşoară schimbare în axiologia autorului. Uneori însă, atunci când experienţa scrierii se suprapune unei tensiuni existenţiale traumatizante, e posibilă o schimbare de profunzime, a însăşi conştiinţei sale axiologice (nu doar a unora dintre valorile în care crede). Din acel moment vede cu totul altfel. Se pare că ontologia e înainte de toate axiologie, adică miezul ontosului e conştiinţa axiologică. Nu vezi limpede fiinţa umană şi condiţia ei socială, existenţială, nu vezi corect arta şi creaţia, decât din momentul unei revelaţii, a cărei natură este indubitabil axiologică. Iluminaţii văd, în momentul iluminării, altfel "lumea", "omul" - pentru că brusc valorile s-au schimbat, au dobândit alt corp, alt înţeles, altă menire. "Şah etern..." a fost un roman care m-a obligat, mi-a provocat, adică m-a dus în două etape la schimbarea conştiinţei axiologice. Nu mai ştiu acum exact care au fost revelaţiile mele cu acest roman. A pornit din disperarea viziunii perspectivelor închise, viziune provocată de "regimul Iliescu", dar, probabil, fără a scrie romanul nu aş fi cunoscut care şi nici măsura prăbuşirii valorilor şi nu m-aş fi îndreptat spre nevoia, imperioasă, de a pune altceva în loc. 1996

1.05

Mi-a fost greu să-mi explic nevroza ce m-a încercat într-o perioadă a vieţii, cam în vremea când am scris "Şah orb", să-i găsesc cauzele şi nu reuşesc mai mult nici acum, cu toată maturitatea şi experienţa mea de viaţă. Au fost mai mulţi factori ce s-au împletit. Atitudinea dispreţuitoare a lui Nicolae Motoc, pe atunci redactor-şef adjunct al revistei "Tomos" la care lucram, faţă de valori, care mă enerva şi mă indigna... treptata scădere a nivelului de trai încât am ajuns la un moment dat să am un salariu ce era echivalentul a 40-50n dolari (şi la fel avea şi soţia, care lucra ca inginer)... nu mai puteam plăti întreţinerea... şi împlini copiilor acele mărunte dorinţe, foarte importante pentru ei (o presiune constantă ce a durat câţiva ani)... şi acel moment de care îmi voi aminti mereu când în timpul unei transmisii radio de la o negociere între prim-ministrul de atunci, Văcăroiu şi sindicate, Văcăroiu a început să strige la personalul postului de radio să întrerupă emisia... pentru că unul dintre sindicalişti, un şef de sindicat spunea adevărul despre ceea ce se întâmplă în ţară. Mi s-a părut, acel moment, o sfidare la adresa noastră, a românilor, din nou minţiţi... o încălcare a demnităţii noastre... o jignire a inteligenţei şi capacităţii noastre de a discerne... şi o întoarcere la minciuna ceauşistă, la minciuna comunistă, iar asta la nişte ani după o Revoluţie în care muriseră oameni ca să schimbe sistemul... Ei bine, toate la un loc mi-au produs o nevroză... sau cel puţin aşa cred, că ele sunt cauza... şi nu vreţi să ştiţi ce este o nevroză... şi ferească Dumnezeu s-o trăiţi. Am devenit dur şi agresiv şi oricine mă deranja era pe loc corijat. Se spune că se schimbă chimismul hipotalamusului... şi o astfel de schimbare este una de durată, de aceea e atât de greu să scapi de o nevroză sau o depresie. Nevroza şi depresia cred că sunt două boli psihice provenite din aceleaşi condiţii. După felul său de a fi, un poate face nevroză sau depresie. Nevroza e a celor activi... a luptătorilor... a celor cărora ideea de sinucidere le este cu totul străină... Nevroza mă îndepărta de oameni, ba chiar şi de familie... şi nu eram capabil să accept sprijinul nimănui... Cam pe atunci mă apucase să scriu "Şah orb..." şi cum nevroza îmi provocase o criză de identitate, în roman a pătruns chestiunea crizei de identitate. Şi nu doar a mea, ci a tuturor românilor. Mi se părea că ne confruntăm, la nivel de naţiune, cu o criză de identitate. Şi e foarte posibil să fi fost aşa... după patruzeci de ani de comunism... Eram nevoiţi să ne regăsim, să ne reinventăm, să ne redefinim în raport cu societatea noastră şi cu lumea europeană... Cu ceva vreme înainte îl cunoscusem pe Cristian Pricop şi, ca prieteni, stăteam uneori pe terasa unui restaurant din zona gării şi purtam lungi discuţii. Pe atunci eram tânăr şi ferice, dar am reţinut ce mi-a spus el într-o zi: că securiştii români au ajuns până la cea mai oribilă formă de manipulare, manipularea iubirii. Despre manipularea iubirii a fost vorba în acest roman... Iată cele câteva repere ale originii acestui roman... şi se va înţelege duritatea lui... a limbajului... deşi dorinţa mea a fost cea a unei maxime expresivităţi... iar Soviany mi-a spus, după ce l-a citit, că prima lui parte este genială. Prima lui parte este aşa cum am vrut să-l scriu în totalitate... dar am simţit că de-aş merge aşa până la capăt, n-aş reuşi să urmez desfăşurarea epică imaginată... Deşi acum, la vârsta asta, cred că aş putea să realizez aşa ceva... şi chiar ar fi un roman genial... 2016