Şi eu am scufundat Atlantida
Roman, TipoMoldova, 2016
Afirmam cu altă ocazie despre Dan Perşa că întreaga reţetă a redescoperirii sinelui, temă predilectă a scrierilor sale, integrează referinţe culturale bogate. Înlăturând preferinţa pentru ludic ori ironic - compartimente atât de dragi postmoderniştilor, Dan Perşa ne înfăţişează şi se înfăţişează drept... un alt Ulise al zilelor noastre. În prelungirea lui Joyce, a lui Eco, a unor motive folclorice remanente, a unor arhetipuri de forţă, autorul mistifică realitatea şi demistifică preţiosul. Lumea romanului nu se află sub semnul hazardului. Dimpotrivă, din postura unui jucător de şah cu o imaginaţie ce are darul de a copleşi, autorul nu trădează decât acea lume mecanică, observabilă cu ajutorul metodelor pozitive... şi fiinţează o civilizaţie superioară, a cărei menire ultimă pare să determine recuperarea continuă a memoriei şi a prieteniei. (Marius MANTA)
19 Februarie 2016, un comentariu de Dan Perşa pe Facebook:
Am fost azi la o întâlnire (literară) şi am fost întrebat cum aş descrie eu romanul "Şi eu am scufundat Atlantida". După descrierea postată aici, chiar era necesar să-l descriu, de vreme ce, în urma descrierii anterioare, Ştefan Agopian a pretins un apotropeu ca să-l ferească de farmece(le cărţii). Ei bine, am zis cam aşa. E un "roman de duminică". Pentru destindere. Fără pretenţii de topuri literare sau premii. Iar pentru mine a fost o pauză luată de la proiectul meu literar (cum e şi textul lui Platon despre Atlantida, dacă nu e cumva un apocrif). Doar că romanul am început să-l scriu când am avut o anumită "stare". Aş numi-o "sentimentul disoluţiei lumii". Însă, din pricina peregrinărilor mele, am întrerupt câţiva ani scrierea. Când am reluat-o, îmi pierdusem acea stare, aveam, dimpotrivă, o stare tonică. Dar încă mai păstram ceva din vechea stare şi partea scrisă deja era încă lizibilă... Cum, atunci când l-am reluat, întâmplările romanului erau schiţate, l-am continuat după planificare, însă l-am scris mai departe ca pe un roman de capă şi spadă. Prima parte este, aşadar ilizibilă pentru cititorii care nu au, când citesc, sentimentul disoluţiei lumii. Dar pentru cei care o au, e perfect lizibilă, ei pot pătrunde imaginile şi metaforele care pentru ceilalţi rămân exterioare. Partea a doua însă e lizibilă pentru oricine, oricând. Este, ca să zic aşa, un roman ratat. Are o parte "mistică" şi alta epică. Ca să nu fie ratat, ar fi fost nevoie să fie ori "mistic" în întregime, ori epic în întregime. Dar e un hibrid. De data asta, fără ca eu să fi programat acest aspect.
18 Februarie 2016, comentariu pe Facebook:
"Imaginea" aceasta m-a făcut să scriu romanul cu Atlantida: "Peste tot numai turnuri de fildeş, minarete din aur şi balcoane din argint. Poduri de opal şi balustrade purpurii, un râu alb ca laptele, curgând între maluri de culoarea lămâilor. Turle din jad şi copaci bătrâni, de la facerea lumii, care atingeau norii, iar în măreţul port Xanadu erau ancorate corăbii, delicate ca nişte instrumente muzicale, legănându-se pe valuri. Cei doisprezece principi ai ţării se adunaseră în Coliseumul Zodiacului, cel cu zece coloane, să-l asculte pe un saxofonist tenor grec cântând la apusul soarelui".(Roger Zelazny - Plăsmuitorul)
Doar că documentarea mea a fost dialogul lui Platon despre Atlantida şi ce nu scria acolo, am inventat.