Vestitorul
roman, Ed. Albatros, Bucureşti, 1997
Premii:
· Premiul pentru debut al Salonului National de Carte pentru volumul Vestitorul (editia a VII-a, Cluj-Napoca, 1997)
· Premiul pentru debut în proză al USR, Filiala "Dobrogea" şi premiul revistei Tomis (Vestitorul, roman), la Editia a III-a a Colocviilor tomitane (Constanta, 1997)
· Premiul Bacovia pentru cel mai bun volum de proză al anului 1997 - Vestitorul (Bacau, 1998)
Origini...
cum s-a născut...
24.04 (Discurs pregătit pentru lansarea "Vestitorului" la Târgul de Carte Bucureşti, nerostit însă nici atunci, nici altădată):
Prin '85 vroiam să scriu o piesă despre Scăeni. Ori nu neapărat să scriu. Scăeniul mi se părea un bun topos pentru literatură. Gândeam la o piesă de teatru. O vroiam cu ziarişti, cu oameni politici, cu publicaţii culturale, dorobanţi, ţărani şi cu un mic război pe moşia boierului Manolache (& tacâm). Europenizasem binişor moravurile acelui timp. Desigur, nu am apucat să scriu vreun rând măcar din piesă. Nici să mă documentez nu prea avem de unde în vremea aceea... Prin 1993, spre sfârşitul anului, mă învârteam prin casă într-o stare de păcătoasă destindere. M-am întins de-a curmezişul patului şi, pe tavan...se proiectau fantasmele-mi...Vedeam un soi de spaţiu mioritic, prin care hălăduiau Ion din "Năpasta", Petrache de la Maglavit, Petre Ţuţea, Cioran în mână cu "Schimbarea la faţă a României" (ca un Hamlet), veşnica noastră Securitate şi încă multe altele. Ce mă obseda era identitatea românească, pentru că ieşiserăm din comunism rău terfeliţi ca duh. Mai fusesem interesat cu puţină vreme înainte de întrebarea: ce anume fundamentează lumea noastră: mitul, religia, politica, ori poate cultura? Care din ele e miezul constructiv al societăţii omeneşti şi civilizaţiei? Acum, dacă aş fi întrebat, aş răspunde fără ezitare: ideile culturale, ele structurează societatea, dar acestea se întâlnesc cu antimateria structurării politice a societăţii - asta cel puţin s-a întâmplat în comunism, dar se întâmplă încă şi mai limpede acum...Stând întins de-a curmezişul patului, în starea aceea plăcut-vidă, mi-am spus că nu e demn să leneveşti, m-am ridicat şi m-am dus la masă în faţa colilor de hârtie. Nu, nu m-am dus fiindu-mi poftă de scris, aşa cum mi se întâmplase de atâtea ori să scriu având poftă de scris, pentru că îmi era mult prea lene. Dar nu era, totuşi, poegritia foetida, ci lenea aceea era poftă de a visa (aveam pe atunci sentimentul că am tot timpul înainte)...Aşa că "Prologul" romanului a ieşit pe negândite, în câteva zile - şi recitindu-l după o vreme, am constatat că sunt în el şi întâmplări grave şi situaţii comice, seriozitate şi ironie, tragic şi grotesc, bufonadă şi absurd, de unde am tras îndată concluzia că aceasta e "ondularea mioritică a textului". De aceea am şi numit "Prolog" această parte, pentru că prefigura întregul roman. Mi s-a înfăţişat în aceeaşi vreme şi structura relativă a cărţii: confluenţa personajelor (cu trimitere "hieroglifică" a multora dintre ele la persoane reale din istoria românească) în final, când Petrache va profeţi din nou cu întrebarea lui - o întrebare-semn ("Da' ce pustia să vestesc" e însăşi profeţia). Referinţa "hieroglifică" a lui Petrache este Petrache Lupu (de la Maglavit), dar personajul romanului e Baciu, un baci căruia i s-a luat oile, deci modul său de a exista în lume. I s-a luat identitatea. Dar Petrache are atribute generice: e ciobănelul mioritic, e Ulise, Don Quijote, Charlot, iar personajele pe care le întâlneşte au şi ele atribute generice. Vărzaru e reprezentantul bine cunoscutei noastre instituţii-păianjen; Zulnia - un soi de mama România, ce nu mai procreează decât o linie feminină (un soi de retragere în stadiul de spor ce poate va germina în condiţii prielnice, singura manifestare în prezentul trăit fiind naşterea câte unei copile pe seama paternităţii unui sau altui străin)..."Spaţiul mioritic" e, desigur, ceva ce nu mai există demult, de va fi fost să fie vreodată. Dar cum el se află în opera lui Blaga, e ca şi cum ar fi fost dintotdeauna şi este pentru totdeauna, deoarece noi ne mişcăm în cultură, cultura fiind cea care ne oferă reprezentările mentale despre lumea în care trăim. Aşa că, în "spaţiul mioritic" s-a produs o teofanie. E adevărat că am fost ironic şi aici, ca în aproape întreg romanul, dar ironia mea s-a născut permanent numai din raportarea măsurii personajului literar (întotdeauna erou, fie bun, fie rău) la măsura omului real. Nu am demitizat însă nimic. Dimpotrivă, am re-scris mituri. Dar cum le-am re-scris pentru ca ele să exprime timpul pe care noi îl trăim (nu scriu decât despre contemporaneitate), ele arată ca o demitizare. Nu este vina mea, ci a civilizaţiei în care existăm, de oameni făurită (nu mai trăim în lumea Creată de Dumnezeu ca străbunii noştri)...Văzând apoi cum a ieşit romanul, am constatat că în el vorbeam de întâlnirea dintre o lume mitică (a scăenenilor) şi alta politică (a lui Vărzaru), ultima desfigurând-o şi pulverizând-o pe prima. Era întâlnirea dintre identitatea românească şi istorie. Lumea fundamentată mitic va dispărea prin agresivitatea unei lumi ce se fundamentează politic. Un lucru aproape că ştiut de oricine şi în ciuda faptului că e necesar să militezi pentru o Românie bine fundamentată politic, adică să militezi pentru o naţiune română puternică între celelalte naţiuni (nu este altă cale, deoarece forţei ce-i poţi opune dacă nu forţa - aşa pare, nu!?), la nivel global a politiza lumea cred că e un mod de a face pe ascuns apocalipsa: vom fi proiectaţi înafara culturii, deci într-un univers fără spirit, strict pragmatic, adică robotizat. Aşa că bătrânul cioban nu va putea constata decât pustia. E ceea ce cred că rezultă din roman. 1997
În plină vară, pe nepusă masă, editura Albatros ne-a servit un desert de zile mari: romanul lui Dan Perşa, Vestitorul, fără îndoială una dintre cele mai spectaculoase intrări în proza românească de după 1989. Şi, pentru ca misterul să fie deplin, cartea nu conţine nici un fel de date despre autor, necum necesara precizare că ne aflăm în faţa unui volum de debut. Spre deosebire de Horia-Roman Patapievici, al cărui debut editorial cu totul excepţional a fost anunţat de stridentele surle ale căpitanului Soare, Dan Perşa pătrunde în marea literatură asemeni eroilor romanelor de mistere din secolul trecut, cu faţa ascunsă în pelerină şi purtând pe cap o pălărie cu boruri largi. (...) Prin romanul Vestitorul, Dan Perşa se aşază firesc în rândul din faţă al stiliştilor din literatura română. (Tudorel Urian - Proza românească a anilor '90, Albatros, 2000)
---------------------------------------------------------------
"Vestea", adevărata vestire, este, în acest roman, cea pe care o dă autorul, important prozator din familia unor Petru Cimpoeşu ori Dumitru Ţepeneag. "Vestirea" este chiar romanul acesta, aşa cum se prezintă, în întregul lui. Sub înfăţişare burlescă, compozită, carnavalescă, calofilă şi "formalistă", Vestitorul e o carte complex profundă, o carte mare. O carte care, cu aparentă discreţie şi sfială, de fapt cu aplombul "frumos" şi legitim al creaţiilor autentice, cercetează, la modul specific marii literaturi (şi încă postmoderne!) câteva din chestiunile esenţiale ale existenţei. În nici trei sute de pagini, e o summa românească, transistorică, şi, într-adevăr, o oglindire a sufletului omenesc fascinat de transcendenţa goală. Ea nu are vreun fel de deznodământ ori "concluzie", pentru că textul e virtual infinit, aşa cum şi existenţa e infinită. (Nicolae Bârna, "Caiete critice", 2002)
---------------------------------------------------------------
Amestecând după o ingenioasă şi în acelaşi timp riguroasă construcţie planurile spaţiale si temporale, întemeindu-se adeseori pe jocul intertextualităţii şi neignorând aproape nimic din tehnica prozei de ultimă ora, Vestitorul e totuşi infinit mai mult decât cartea unui spirit alexandrin, cu o fantastică memorie de lectură şi cu o inepuizabilă dispoziţie ludică, deoarece în romanul lui Dan Perşa converg, ca în focarul unei lentile, multe din semnele acelei boli ontologice care bântuie timpul nostru apocaliptic, iar actul scriptural dobândeşte aici ceva din demnitatea unui demers metafizic (chiar dacă perspectiva scriptorului e "antimetafizică" prin excelenţă), vizând rădăcinile adânci ale răului. (Octavian Soviany, "Textualism, postmodernism, apocaliptic", Pontica, 2002)
---------------------------------------------------------------
În lipsa altor date despre noul romancier - pe care editura ar fi fost bine să le fumizeze cititorilor - pot spune despre el numai că este constănţean şi că are în jur de 35 de ani. Debutul său editorial se petrece deci la maturitate şi a fost pregătit, probabil, îndelung, constatare care ni se impune încă de la începutul lecturii. Nu doar talentul puternic al autorului ne apare ca o evidenţă, dar şi perfecta lui dominare. (Gabriel Dimisianu, "Lumea criticului")
---------------------------------------------------------------
Ne încumetăm, ne străduim, iată, acuma la sfâşit de an, cînd multa "schimbare" a acestuia ne-a zdruncinat şi aşa slabele puteri, să înfăţişâm cititorului cartea care ne pare a fi cea mai de seamă apariţie editorială a zisului an 1997: VESTITORUL lui DAN PERŞA (Editura Albatros, Bucureşti, 275 pag., 15.000 lei). Un roman cu adevărat excepţional, cu atît mai mult cu cît autorul său - mai bine zis tînărul "cronicar" de la Constanţa - se află la prima sa carte. (Peter Quince, Euphorion)
---------------------------------------------------------------
În schema
naraţiunii realiste, Dan Perşa a inserat acorduri fantastice, poetice,
naturalist-macabre, impersonalismul cohabitând cu autoreferenţialitatea,
ajungând la o formulă romanescă în stare să dea seama de celebrele les affres
du style ca de o boală învinsă con brio. Vestitorul e mai mult decât
certificatul de naştere al unui scriitor - e un izvor subteran de sugestii pe
care nici o lectură, oricât de meşteşugită, nu va reuşi să-l epuizeze vreodată.
Scriitura estet-barocă îl conţine cum osul măduva. (Ion Roşioru - Un roman complex)
---------------------------------------------------------------
Vestitorul lui Dan Perşa (Editura Albatros, Bucureşti, 1997) nu poate fi citit ca un roman în integralitatea lui. Motto-ul decupat din Istoria leroglifică e un avertisment adresat cititorului, ceea ce va urma va fi o succesiune de măşti, un joc al aparenţelor; pentru a ajunge la sensul ascuns, trebuie să treci de porţile ieroglifelor, să ai temeritatea de a rezista exploziei de imagini. Dincolo de remarcabila precizie a construcţiei narative, textul lui Dan Perşa fascinează prin imaginaţia poetică disciplinată de un simţ al proporţiilor. Deşi "roman", Vestitorul poate fi citit ca un poem în care vizionarismul e potenţat de autoironie. (Ion Stanomir - Călătorie la capătul cărţii)
---------------------------------------------------------------
Forţa vizionară a imaginaţiei romancierului culminează în acest final exploziv, de "complex Mazeppa". Numai că aici, fuga spre refugiu din faţa dezastrului în cartea lui Jünger se transformă într-o fugă parodică. După ce aprinde fitilul exploziei în falansterul de la Scăeni, lăsând în urmă în straniul răzbel dintre "ţărani" şi "dorobanţi" o sumedenie de cadavre, colonelul Vărzaru goneşte spre Bucureşti pentru a raporta victoria Voievodului: Creangă şi Dostoievski par că se întâlnesc o clipă în grotesca încetinire şi distorsiune a goanei lui Vărzar. (Dumitru Mureşan, Vatra)
---------------------------------------------------------------